...

Bănuia că nu-l priveşte nimeni şi totuşi se forţa să fie cât mai teatral, să dea impresia că pregătise momentul cu luni sau ani înainte, că era conceput de el în totalitate, cu minuţiozitate. Ştia sau i se părea că ştie că nu făcuse asta niciodată, dar se încăpăţâna să meargă mai departe. În ciudata sa luciditate, se oprea uneori şi se întreba dacă tot ce făcea avea vreun sens, dacă interesa cu adevărat pe cineva, dar luciditatea aceea acţiona secvenţial şi, într-un fel, îl salva. Îl salvase de nenumărate ori, erau realităţi de care se descotorosise numai datorită ei, sentimente pe care nu ar fi vrut să le acumuleze cu niciun chip şi care se agăţau de el, uneori, însoţindu-l săptămâni de-a rândul. Dar nu mai mult, niciun sentiment de-al lui nu durase mai mult de atât.

Strada era plină de noroi. Şi de băltoace aruncate grosolan, ici şi colo. Trotuarul era impracticabil. Se repara, chipurile. Din loc în loc, apărea câte o schelă, de parcă trotuarul nu-şi putea schimba înfăţişarea decât odată cu faţadele caselor. La numărul 47, cineva spărsese un geam. Se gândi că fusese un gest inutil, nu ar fi avut cum să intre, gratiile erau solide. Îi fu ruşine amintindu-şi că şi pe el îl tentase cândva căsuţa aceea. Habar n-avea cui aparţinuse şi dacă va mai fi revendicată vreodată de cineva. Grădina era un amestec haotic de vegetaţie, cu o iarbă neverosimil de înaltă, care aproape că înnăbuşea pomii.

Ceva mai încolo, o femeie se aşezase pe trotuar şi aştepta. Avea o borsetă galbenă, pe care scria mic ceva legat de parcări. Dar nu parca nicio maşină pe strada aceea, nu avea ce să caute acolo şi mai ales aşa de dimineaţă. Femeia trebuie să se fi rătăcit, se gândi şi fu tentat să o avertizeze, dar trecu mai departe. Era linişte şi nu ar fi vrut să o întrerupă tocmai el.

La numărul 57 se mutaseră de curând nişte oameni pitici. Aşa îi categorisise de la bun început. Bărbatul nu avea mai mult de un metru cincizeci, iar femeia, probabil soţia lui, îi ajungea până la umeri. Îi venise să râdă când îi văzuse, aveau un fel de băţoşenie, o mândrie de a fi pitici care-i amintea de nişte porcuşori de guineea văzuţi la Zoo. De un mascul, mai ales. La numărul 57 se oprea de obicei. Se holba cu obrăznicie la casa piticilor, după care se întorcea.

Plimbarea sa era un spectacol pe care nimeni nu merita să-l vadă, îşi spunea. Apoi se îndrepta cu paşi grăbiţi spre casă, având grijă să nu mai vadă nimic.