Finală de hotel

Am intrat în hotel pe la unşpe seara. Era finala Ligii Campionilor, speram să mai prind câteva secvenţe de fotbal, mă amăgeam că vor fi prelungiri, aşa e la asemenea meciuri, suspansul se prelungeşte mai mult decât de obicei. Era un hotel de trei stele, într-un mare oraş din sudul ţării, un oraş care-mi place şi unde mai fusesem de câteva ori. E drept că, la prima vedere, părea un fost cămin de nefamilişti, deşi pe Internet nu se vedea aşa. Măcar va fi curat, mi-am zis. Am intrat, împreună cu soţia, ne-am apropiat de recepţie, unde night-auditul se uita, bineînţeles, la finală. O primire destul de rece, ne-a dat cheia, ne-a răspuns grăbit la câteva întrebări, trăgând cu coada ochiului la meci, după care am urcat. Un miros consistent de mucegai începuse să ne tulbure posibilităţile de auto-amăgire. La etaj, holul amintea oarecum de un spital. Mirosul de mucegai era şi mai puternic în cameră, unde uşa dulapului, cu un mâner metalic rupt în două, nu se putea închide, patul avea o lenjerie roz, de cea mai proastă calitate chinezească sau turcească sau de altă naţie, baia era murdară, cu instalaţii pline de rugină şi cu un duş în care ţi-era frică să intri. Să vă dăm altă cameră, ne-a propus o doamnă, apărută cine ştie de unde, când ne-a văzut cu bagajele jos.
Nu vrem, plecăm, am zis. Nu ştiam prea bine unde. În centru, ne-am gândit. Acolo e cel mai mare hotel al oraşului, trebuie să fie în regulă. Zis şi făcut. Un preţ uriaş, dar am acceptat, era târziu. Poate mai prind măcar două-trei minute din finală, i-am zis soţiei. Am urcat, o cameră de un roşu destul de ţipător, dar mai îngrijită ca prima. Mă reped spre televizor, mă uit după telecomandă, dar nimic. Apăs pe butoane, refuză să pornească. Mă uit după telefon, să sun la recepţie, dar nici vorbă de aşa ceva. Mă arunc spre lift, ajung la recepţioner şi aştept să mă bage în seamă. Omul se uita la finală, îl înţelegeam, oarecum. Îl strig, îi explic. Nu se poate, zice, este telecomandă. Vă trimit pe cineva imediat. Ajung în cameră. Aştept. Peste zece minute cobor din nou. Vine imediat, zice recepţionerul, a mai fost o problemă în altă cameră. Mă duc înapoi. Să mai prind măcar ceva din festivitatea de premiere... Poate se dau şi ceva secvenţe în reluare... Mă reped să deschid uşa. Un tip înalt, îmbrăcat într-o uniformă neagră, pe care scria ceva care se încheia cu guard. Într-un buzunar de la piept un spray paralizant, la brâu un baston sau ceva asemănător. Ce are, domne, televizorul? Păi nu are, asta e problema, zic eu. Telecomandă. Omul se apropie, se uită, butonează, dar televizorul nu porneşte. Vă aduc altul, zice. Se întoarce cu un televizor mic, îl pune lângă celălalt, dar şi acela refuză să pornească. Încearcă telecomanda şi la primul, dar nu merge. Mda, zice, o să sun la recepţie, şi se uită prin cameră după telefon. Nu e, zic eu. Imposibil, zice, toate camerele au telefon. Mă duc în altă cameră, să vă sun. Se duce. A sunat? Nu a sunat. Şi nici telecomanda de la aerul condiţionat nu este, zic. Şi vrem altă cameră. Omul mă priveşte oarecum derutat. Alergase mult, mirosea puternic a transpiraţie. Se duce în altă cameră, de unde îi zice recepţionerului: Vor să schimbe camera! Se întoarce şi ne spune scurt: Haideţi!
Ne mutăm. Să mai prind măcar o declaraţie de după meci, să aflu cine a câştigat... Pornesc televizorul. Mă aşez pe fotoliu, trec în revistă toate canalele disponibile, aştept, le iau iarăşi la rând, dar nici vorbă de finală. Totul se terminase.