Primul post

Sunt două feluri de nedumeriri: unele pe care nu le vrei, dar cu care trebuie să trăiești, altele pe care, într-un fel sau altul, alegi să le ai. Dacă de primele ai prefera să scapi cât mai repede, pe celelalte le ocrotești și le porți cu tine, grijuliu, prin toate locurile în care ajungi. Întârzierea nedumeririlor e chinuitoare, e drept, dar faptul că ele există îți oferă, paradoxal, sentimentul unei minime certitudini. Știi că, la un moment dat, va trebui să iei o decizie în ceea ce le privește, va trebui să recunoști public, să spui tuturor că sunt ale tale, că le-ai vrut, că s-au plimbat cu tine prin toată lumea. Sunt nedumeririle pe care nu le vei alunga nici după ce vei face acest pas strategic. E bine să rămână cu tine, să păstrezi unele dubii, să nu tragi niciodată linia despărțitoare între cel care ești și cel care vei fi, între tine și ceilalți. E relaxant să nu fii așa de sigur de ceea ce ai făcut, să rămână întotdeauna o portiță spre altceva, un mister cât de mic, să te poți întreba. Puține certitudini îmi plac, cele mai multe mă plictisesc și nu cred că sunt singurul care vede lucrurile în acest fel.
Blogul acesta va avea menirea să-mi prelungească nedumeririle. Nu știu cât va fi de eficient, nu știu în ce măsură mă va ajuta.
Nici nu vreau să știu.