Unora li se taie, altora li se rupe

Unora li se taie, altora li se rupe. În principiu, şi unii, şi alţii, ar trebui să se simtă bine. Primii, pentru că li se taie puţin, că dac-ar fi vrut ăia mari, ăia de deasupra, ar fi putut şi mai mult. Şi chiar se zice că vor putea, la anul, să taie vreo 30-50% din ce-a mai rămas. După care vor reîncepe să numere, cât a mai rămas, sau mai bine zis, câţi. Puţini, vor spune, pe ăştia nici nu mai trebuie să-i minţim prin omisiune, le putem tăia direct, în două zile ordonanţa e gata. Poate chiar 70%, zice unul mai plin de elan, cu un rânjet profi uitat în colţul gurii, aplecat agresiv în faţă şi dând inutil din mâini. Peste două ore, puţin jenat, tras de urechi de ăla micu, revine şi mai gesticulează o dată, că el n-a vrut să zică aşa, ci altfel, şi că, de fapt, el nici n-a zis, alţii au zis, ăştia din media îşi cam bat joc, îi ajută pe spectatori să înţeleagă altfel. Şi să nu credeţi că numai vouă vi se taie, li se taie la toţi, şi la regii, mai ales la alea cu pierderi, şi la şefii cu câştiguri indecente, şi la ăia care au afaceri cu statul... Si dă-i, si luptă... După care apare altul, foarte calm, tip superior, care înţelege lucrurile în profunzime, şi spune că nu e chiar aşa, iar aţi înţeles greşit, ce dracu, în ţara asta toţi înţelegeţi greşit, chiar şi chestiile spuse cu omisiune, care sunt cele mai simple, după care trage un fum imaginar dintr-un trabuc imaginar, mai adaugă nişte scârbă în priviri şi se pregăteşte să ne mai explice o dată. O să se taie, da nu la toţi, ăia de la regii mai aşteaptă, lor li se rupe deocamdată de ceilalţi, nu vedeţi că nici nu mai fac grevă, doar au promis că vor face, aşa cum şi alţii au promis şi nu s-au ţinut de cuvânt. Vă păcălesc sindicatele, vă păcălesc ăştia din media, ce dracu sunteţi aşa de proşti, nu vedeţi că numai noi ţinem cu voi? Vă tăiem ceva, dar nu mult, vă mai rămâne cât să trăiţi o săptămână, poate două, poate nu toţi, ce să facem, asta e, nu îi putem salva pe toţi, important e să mai rămână câţiva, să le mai tăiem şi la anul, dar nu zic că le tăiem, ci că s-ar putea să le tăiem. Şi mai trage un fum imaginar din trabucul imaginar... Iar noi tot n-am înţeles. Mai aşteptăm, poate mai apare vreunul, să ne

zică şi chiar apare, unul mic, negru şi mustăcios, ca în bancul ăla cu Ivana Ivanovna şi zice, ridicându-se autoritar pe vârfurile pantofilor foarte lungi - cât să-l mai împingă în sus cu vreo doi centimetri, contează chestia asta în mersul economiei, să ştiţi că nu e glumă, chiar contează - aşa, şi zice că ar trebui să le fim recunoscători, că alţii ne-au minţit pe faţă, de ani buni, iar noi am înghiţit ca proştii, că ar fi trebuit numai să ne prefacem că acceptăm, dar chiar am acceptat şi asta nu e bine deloc, dar acum se rezolvă, noroc că au venit ei să ne salveze pe toţi, o să ne meargă nemaipomenit de bine într-o zi, dar nu acum, ci într-un viitor îndepărtat, greu de precizat al cui viitor, poate nepoţii sau strănepoţii, credeţi-mă, o să vă fie recunoscători, o să vă dea câte un colac de pomană, zicând că aţi fost nişte eroi, acceptând să vi se taie, că aţi acceptat deviza "Tăiem acum pentru mai târziu" sau "Tăiem de la voi pentru binele nostru" sau o chestie de genu asta si sa nu ma intelegeti gresit, sa nu interpretati altfel, că v-ati apucat toţi acum de interpretat, ideea e că dacă nu luăm măsuri n-aveţi pic de viitor. Nici dacă luăm măsuri nu aveţi, dar măcar să facem ceva...

Read more...

Avatar - o lume noua?

Cica filmul Avatar e asa de valoros pentru ca inventeaza o lume noua - magica!?! O lume asa de faina, incat multi nu se mai pot intoarce de acolo (desi n-au ajuns niciodata) si se aleg cu depresii sau cel putin cu mici regrete. Ca sa nu mai spun ca sunt cativa care aleg chiar sa se sinucida. Sincer sa fiu, nu prea-i inteleg pe oamenii astia. Eu, dupa ce am vazut filmul, am avut o singura chestie de regretat: timpul pierdut. Sa fie oare de vina retinerea pe care o am in general cand aud de mega-productii sau de filme care sparg box-office-ul? Hm... Nu prea cred. Lumea aia noua nu are nimic special, dar chiar nimic. Fizicul locuitorilor Pandorei nu m-a dat deloc pe spate, ba mi se par chiar uratei. Subiectul e de-a dreptul cretin sau, cum spunea un cunoscut de-al meu, simplut. Ce sa mai spun de soldatul american, cel viteaz si puternic, indiferent daca este bun sau rau. Indrazneala lor de a cuceri spatiul si de a aduce resurse pe Terra, care se bate cap in cap cu atitudinea eroica a "tradatorilor" care salveaza planeta... Unii spun ca ar indemna la salvarea propriei planete, mesaj tare de tot, ce mai. Salvati pamantul, oameni, vorba cantecului. Sau mai bine salvati soldatul american, desi se pare ca se cam scoate si de unul singur. Bun sau rau, el cade mereu in picioare.

Read more...

Eminescu cel mare şi sfânt

Prima dată când am întrebat cine-i face pe sfinţi mi s-a răspuns că Dumnezeu şi, pentru o vreme, am luat informaţia de bună. Nici nu mi se părea că ar putea fi altfel, ca să iei o astfel de hotărâre trebuie să fii deasupra celor lumeşti şi chiar deasupra sfinţilor, altfel cum ai putea să-i înţelegi sau să-i evaluezi în vreun fel? Cred că abia după 1990 mi-am dat seama că adevărul e altul, că nu Dumnezeu, ci biserica îi face pe sfinţi, adică există o comisie specială şi ca să devină cineva sfânt trebuie să fie depusă o cerere. Acum aflu şi alte detalii, cum că cererea se studiază mai întâi la nivel local, după care ajunge la centru, la comisie. Şi comisia nu se grăbeşte, ceea ce e un lucru bun, cel puţin în aparenţă. E drept că a canonizat aproape o sută de sfinţi în două decenii, dar asta nu înseamnă că se grăbeşte. Şi e drept că un aspect esenţial avut în vedere este viaţa "îmbunătăţită" a celor propuşi spre canonizare deşi chestia asta cu îmbunătăţirea sună a reclamă la maşini. Nu ştiu dacă există o legătură directă între numărul de canonizări şi credibilitatea acestora, de când am aflat că nu Dumnezeu îi face pe sfinţi, ci "comisia", fenomenul nu mă mai interesează aşa de mult. În cazul de faţă, am sentimentul că, paradoxal, o propunere de canonizare - a lui Eminescu - banalizează, de fapt, un fenomen de cultură. Erau deja destule probleme cu felul în care înţeleg românii să şi-l asume pe Eminescu. Naţionalist, sforăitor, grosolan. Toţi se cred fraţi cu el, toţi spun că-l înţeleg, toţi sunt urmaşii lui, îl folosesc ca aliat în bătălii cu mize din cele mai năucitoare. Geniul naţional, luceafărul, poetul naţional şi universal, expresia integrală... Toţi îi grohăie numele în stânga şi în dreapta şi te ceartă dacă încerci cumva să-l umanizezi, să-i cobori existenţa la nivelul unui simplu pământean. Ar fi interesant să fie canonizat, ar ajunge poate definitiv în ceruri şi ne-ar abandona pe toţi în troaca asta în care intelectuali serioşi ajung să discute la tv despre înregistrarea la OSIM a mărcii Eminescu. Articole şi emisiuni în care sunt citaţi sau intervin în direct Adrian Cioroianu, Mircea Diaconu, Nicolae Manolescu sau Gigi Becali, ultimul din studioul de acasă. Eu aş zice aşa: să fie canonizat, că poate lumea se sperie de el şi-l lasă-n pace pentru o vreme. Dar să fie şi înregistrat la OSIM - dacă n-o fi deja -, ca să dea toată lumea câte un leu-doi de câte ori îi rosteşte sau îi scrie numele. Iar în loc de geniu naţional sau de alte formule, să-l numim simplu: Eminescu fără număr.

Read more...

Un maestru neegalat...

Pe Antena 1 se vorbea aseara, la ştirile de la 22,00, despre un suspect din jaful petrecut la Pasul Gutâi în urmă cu ceva vreme. De fapt erau doi suspecţi, dar s-a vorbit mai mult despre unul, care era român şi se pare că avea merite mai importante. Timp de câteva minute am văzut fotografii cu omul respectiv la diferite vârste, secvenţe de interviu şi am aflat cam toată istoria sa. Cei doi soţi de la ştiri îşi treceau unul altuia ştafeta cu zâmbete drăgălaşe, descriind un infractor care a ucis mai multe persoane, a petrecut ani grei în puşcării din Suedia şi Italia, a împuşcat poliţişti etc. etc. Faptul că a reuşit de mai multe ori să evadeze din închisori părea să fie meritul său principal, felul în care era prezentat la tv transformându-l de-a dreptul într-un erou. Concluzia a venit logic după o asemenea prezentare: omul este "un maestru neegalat". Al evadărilor...

Read more...

Adeverinţele şi fenomenul de simultaneitate a prezenţei

Hm... N-am mai scris de ceva vreme pe aici, ruşine să-mi fie... Sincer să fiu, nu prea am avut chef, se mai întâmplă. Mă gândeam să scriu ceva despre o chestie recentă, o întâmplare, dacă întâmplare o fi fost. Zilele trecute, mergând cu bunică-mea la CASS sau cum s-o fi numind organizaţia aia care adună banii noştri pentru sănătate şi ne dă înapoi servicii de maximă calitate, ei bine, am asistat la nişte situaţii aproape comice. E un caz - poate nu foarte tipic :)))) - de birocraţie românească. Bunica îşi dorea card european de sănătate, a auzit de el şi la televizor ziceau unii că e de ajuns să-l ceri şi îl şi primeşti. Aşa că merge 'mneaei acolo, la un ghişeu pe care scrie cam aşa: Carduri europene de sănătate. Era singura clientă. I se spune că, pentru eliberare, trebuie să urce la etajul I, la camera X, şi să ceară o adeverinţă. Cum, ce adeverinţă? Una care să demonstreze că sunteţi pensionară şi că vă achitaţi CAS-ul. Dup-aia veniţi cu ea înapoi şi gata. Mişto, pare simplu. Urcăm la I şi descoperim două uşi cu numere foarte diferite. Cea pe care o căutam noi nu se vedea imediat, era de fapt undeva în interior, adică o uşă care te îndruma, să zicem, către încăperea 100, te paraşuta într-un hol din care se vedeau uşile încăperilor 102, 103 etc. Numai că nu se vedea nimic, propriu-zis, că era lume. Holul era plin de pensionari care aveau nevoie de adeverinţe care să ateste că sunt pensionari. Am numărat aproximativ, să văd cât e de stat. Erau pe puţin 50. Cineva ne-a zis să ne strecurăm cumva printre ei şi să cerem un bon de ordine, la camera cu nu mai ştiu ce număr. Am reuşit să-l obţinem, de fapt era peste două zile. Am aflat şi că, pentru eliberarea adeverinţei, trebuie să aducem copie după buletin, copie după ultimul cupon de pensie şi să completăm un formular, o declaraţie că suntem, adică ea este pensionară şi că are pensia atât. Să semneze chestia aia şi să revină peste două zile. Simplu. Comentau nişte persoane pe acolo, pesemne tot ceva nepoţi însoţitori, că n-are Casa o bază de date sau că n-ar fi de ajuns declaraţia sau măcar copia după cupon sau... Mă rog, plecăm. Găsim un xerox în blocul vecin, facem copii, să le avem. Completăm şi declaraţia. Foarte nostim, la xerox oamenii se sfătuiau între ei ce acte să mai copieze pentru casă. Unii, precauţi, făceau şi chestii în plus, ba am auzit şi formula "Daţi-mi şi mie o declaraţie de-aia, s-o am la mine". Peste două zile revenim. Lume multă. Nu striga nimeni numerele de ordine şi am aflat că nici nu se respectă. Intră fiecare când ajunge la uşă, ni se spune. Şi bonurile de ordine? Nu contează, mulţi nici nu au deloc. Nervi. Câţiva nepoţi au început iar să comenteze, unii chiar să strige. Ce să zic, am făcut şi eu la fel, mai ales că se dădea cam o adeverinţă la 5-10 minute, pesemne era greu de completat. Apare portarul, cică să facă ordine. Să aibă lumea răbdare, că se rezolvă. Şi ni se repetă că bonurile de ordine au importanţă, dar că numerele de pe ele nu contează, ci doar data. Nu prea ni se pare satisfăcător, comentăm. Mai apare cineva, un domn, se pare că persoană importantă. Ne spune să ne calmăm, că ne facem rău, că sigur o să primească toţi adeverinţe, numai că o să trebuiască să aşteptăm. Şi numerele de pe bonuri? întrebăm. Nu contează, ne răspunde dumnealui, după care, punând mâna împăciuitor pe umărul cuiva, explică savant: a apărut această situaţie din cauza simultaneităţii prezenţei la rând. Bună explicaţie - :)))))))))))) - numai că lumea nu e mulţumită. Noroc cu o subalternă care zice că ea şi un alt coleg ar putea da adeverinţe şi la etajul II. Aşa, că eu şi pe voi mă bazez, zice dumnealui. Fenomenul simultaneităţii prezenţei la rând se produce, aşadar, şi la etajul superior, bunica îşi primeşte adeverinţa de pensionar ceva mai repede. Ne întoarcem la primul ghişeu, ăla cu cardurile europene. Întindem adeverinţa, dar suntem sfătuiţi să păstrăm originalul, că e valabil doi ani. Mă duc în blocul vecin şi mai fac o copie, după care mă întorc. Peste două zile, bunica se duce să-şi ridice cardul european de sănătate, a reuşit să demonstreze că e pensionară. Mă simt fericit.

Read more...

Chelia președintelui și mișcarea care curge

Dacă vă uitați cu atenție, mișcarea curge. Cam așa zicea un mare domn, chemat la TV nu în calitate de reprezentant al PSD, cum s-ar putea crede, ci în calitate de regizor și, implicit, de specialist în filmulețe în care oameni politici dau cu pumnul în copii. Mișcarea curge, urmăriți brațul cum se duce. Iar copilul nu râde, cum au spus unii, nu avem de-a face cu așa ceva, ci cu un rictus specific în astfel de situații. Lucrurile sunt clare, continuă regizorul, s-a filmat cu două camere. Una pentru imagine și alta pentru sunet. Până la secvența cu pumnul se văd imaginile de pe prima cameră, iar la secvența cheie sunt preluate imagini de pe cea de-a doua. Adică de pe camera care înregistra sunetul. Mda, este evident, filmul nu este un trucaj, nici vorbă de așa ceva...
La altă televiziune, un alt domn ne spune că trebuie să urmărim chelia președintelui. Se vede clar pe chelie jocul de umbre și lumini. Aici chelia e mai întunecată, mai încolo se luminează brusc. La fel se întâmplă cu fața copilului, care este dată pe spate. Și uitați-vă și la mâna președintelui, care e prea lungă, nu se poate așa ceva. Președintele nu are mâna așa de lungă. Și lovitura este prea bruscă, imaginea este prea rapidă acolo. Este evident, avem de-a face cu un trucaj.
Și uite așa, zile în șir, o înregistrare de câteva secunde e reluată pe ecranele unor televiziuni de mii de ori, iar moderatorii își îndeamnă invitații să discute ba despre pumn, ba despre reacția președintelui, ba despre caracterul unui om care ar avea un astfel de comportament. Ce mai contează că politicienii care, chipurile, au fost martorii acelui eveniment l-au tăinuit timp de cinci ani, remarcând abia acum ce comportament monstruos ar fi avut președintele! Ba unii dintre ei declară fără să clipească: nu am văzut ce s-a întâmplat, dar vă confirm că este adevărat!!! De câteva zile, România e plină de specialiști în imagine și de psihologi care analizează gesturi, reacții, comportamente. În loc să cerem o expertiză oficială, a criminaliștilor, de exemplu, și să ne abținem de la comentarii până la sosirea ei, dăm imaginea cu pumnul la infinit și discutăm elemente comportamentale care ar defini clar felul în care ar conduce țara Traian Băsescu, în cazul în care ar fi reales.
Nu ne mai interesează programe politice, intenții, realizări, criză economică, concediu fără plată, cursul leu-euro, acordul cu FMI, salariile pe 2010... Suntem fascinați de repetarea la infinit a unor imagini care ne împiedică, pur și simplu, să gândim și în funcție de care ni se spune ce să facem.
Așadar, să reluăm... Urmăriți cu atenție chelia președintelui, după care mâna sare. Mișcarea curge. E clar...

Read more...

România intră într-o nouă etapă de ”pace socială”

Una dintre obsesiile unui vechi președinte al României noi, post-revoluționare, era - și continuă să fie -, pacea socială. Toate reformele necesare transformării țării au fost, se pare, întârziate, din două mari motive: pentru că interesele personale sau de grup ale celor mari aveau nevoie de o țară nereformată și pentru că nu trebuia deranjată, Doamne ferește, pacea socială. O pace socială care, culmea, în unele momente a fost apărată sau, chipurile, reinstaurată, prin măsuri destul de brutale (vezi vizitele repetate ale minerilor în capitală). Au trecut 20 de ani, perioadă în care acel om a fost președintele României de trei ori sau, hai să zicem așa, de două ori și jumătate. Pacea socială pe care a apărat-o dumnealui a fost așa de benefică pentru români, încât aceștia au simțit că trăiesc un coșmar care nu se mai termină. A fost sărăcie, a fost dispreț al instituțiilor statului față de cetățean, a fost o amânare continuă a unor legi esențiale - iar când au fost finalizate, au ieșit ciuntite ca vai de ele -, au fost sute de privatizări ineficiente sau/și dubioase, au fost promovați în funcții mari oameni nepregătiți, ineficienți și, în unele cazuri, psudo-analfabeți, s-au dat tunuri care au îmbogățit tot felul de speculanți, foști bișnițari au ajuns să ne dea lecții de morală, puținele valori certe s-au pierdut într-o confuzie generală... Mulți dintre români au plecat, pentru a-și oferi șansa unei vieți mai bune, fiind apoi, prin banii trimiși de-a lungul anilor în țară, unul dintre principalele motoare financiare ale României. Țara a trăit în pace socială. În ultimii ani, acel vechi președinte - acum doar onorific - a invocat iarăși necesitatea păcii sociale, amenințate, spunea dumnealui, de președintele Băsescu. Mai nou, alianța toți contra Băsescu urmărește un obiectiv asemănător tot cu pacea socială atât de dorită de domnul Iliescu. Probabil o pace socială a unei politici fără idei - dar cu obsesii -, o liniște de suprafață care să ascundă manevre de subsol, de care românii de rând nu trebuie să aibă habar. Pacea socială echivalează cu o Românie tăcută, cu o țară ai cărei locuitori trebuie să-și vadă de munca lor, fără să ceară prea multe pentru ei și fără să pună întrebări. Nu e bine să facă zâzanie președintele Băsescu, nu e bine să vorbească de afaceri incorecte, de interese obscure și de parteneriate politice care nu au nimic în comun cu interesele românilor. Nu există moguli și nici tonomate. Președintele trebuie să fie un om liniștit, să-și vadă de treabă, să tacă. În locul lui trebuie să vină o coaliție care să susțină pacea socială. Noapte bună, români!

Read more...